Cea mai „ghinionistă” gară din Europa primește o nouă viață ca hotel de 5 stele

Cândva, gara Canfranc era cunoscută sub numele de „Titanicul munților”, dar a căzut în paragină din cauza unui incendiu, a deraierii și a războiului. Acum, monumentala și nefericita gară de la Canfranc va avea o nouă viață ca hotel de cinci stele, la 51 de ani de la închiderea legăturii feroviare internaționale din Pirinei.

Povestea Canfranc, un sat aflat la mai mult de 1.000 de metri deasupra nivelului mării, la frontiera franco-spaniolă, este una marcată de ambiție și eșec, de incompetență și corupție, de intrigi, contrabandă și un secol de ghinion.

Spania a dorit să arate că este capabilă să construiască ceva la scara marilor „catedrale feroviare” din Europa, spune Alfonso Marco, autorul cărții El Canfranc, historia de un tren de leyenda (Canfranc, povestea unui tren legendar).

La ceremonia de deschidere a liniei, regele spaniol Alfonso al XIII-lea a spus cu înverșunare: „Pirineii nu mai există”. Cu toate acestea, munții au fost doar unul dintre obstacole.

Există multe mituri și legende în jurul stației, cum ar fi faptul că a schimbat cursul celui de-al doilea război mondial. Nu a făcut-o, dar cu siguranță a avut un rol în această poveste. După ce naziștii au ocupat Franța, regimul dictatorului Franco din Spania a folosit Canfranc pentru a schimba wolframul, material vital în producția de tancuri, cu aur nazist.

Franco dorea să mențină relații bune cu Marea Britanie și SUA, dar nu avea de gând să refuze oportunitatea comerțului profitabil cu Germania nazistă. „Ca punct de trecere internațional, Canfranc a fost mai discretă și mult mai puțin vizibilă decât alte rute”, declară Marco.

Stația a fost folosită de spioni din toate părțile și se spune că numeroși evrei au scăpat de persecuții în Vichy, Franța, prin Canfranc.

„Există un bob de adevăr în toate aceste povești, dar a fost transformată în ceva exagerat”, spune Marco. „De exemplu, este adevărat că evreii au folosit gara ca punct de trecere, dar nu la scară mare.”

Marco respinge porecla „Titanic”, deși acceptă că, la fel ca nava, Canfranc poate fi văzut ca o metaforă a ambiției eșuate și că a fost supusă ghiniounului.

Gara abia se deschise când a avut loc marea criză financiară din 1929. Doi ani mai târziu, a fost puternic deteriorată într-un incendiu. Apoi, în 1936, a început războiul civil spaniol și, în momentul în care s-a încheiat, a izbucnit al doilea război mondial. Până la sfârșitul ostilităților, dictatura Franco a fost izolată, iar traficul feroviar internațional nu s-a reluat până în anii 1950.

După ce traficul a fost reluat, calea ferată de pe partea franceză avea un ecartament diferit de cea spaniolă, astfel încât pasagerii și bagajele trebuiau descărcate de la un tren la altul, adăugându-se la timpul deja lung al călătoriei. Linia nu a fost niciodată viabilă.

În 1970, o deraiere a avariat un pod, oferind o scuză pentru a abandona stația care, cu 365 de ferestre și platforma lungă de 200 de metri, a fost lăsată în paragină. Astăzi, stația operează doar un modest serviciu intern spaniol.

Acum, gara va deveni un hotel de cinci stele. Hotelul de 104 camere este proiectat de arhitecții Joaquín Magrazó și Fernando Used împreună cu guvernul regional din Aragón și lanțul hotelier Barceló. Costul este estimat la 27 de milioane de euro, din care guvernul din Aragón va contribui cu 12 milioane de euro pentru repararea peroanelor și dezvoltarea zonei înconjurătoare.

Fațada va fi păstrată, dar o nouă gară este construită în spatele celei existente și va fi introdusă prin vestibulul hotelului. Complexul va include un centru de conferințe de 200 de locuri, un muzeu al căilor ferate, magazine și un refugiu.

În 2020, Franța și Spania au convenit să înceapă să lucreze la redeschiderea tunelului Somport de 7,8 km care leagă cele două țări și, cu sprijinul UE, speră ca linia și stația Canfranc vor fi pe deplin operaționale până în 2026.

Sursă: theguardian.com